Istoria unei canise de succes: „Von Arlett”
Februarie 5th, 2007
Drumul spre succes înseamnă, pentru crescătorul de ciobănesc german, o muncă asiduă, pe termen lung, îndreptată spre o selecţie de calitate. Pentru aceasta este nevoie de perseverenţă, seriozitate, de o cunoaştere aprofundată a standardului rasei, de un ochi critic şi de o serie de cunoştinţe de genetică. Nu în ultimul rând, este nevoie de pasiune şi de asumarea unei responsabilităţi faţă de rasă. E adevărat, se întâmplă, uneori, ca succesul să apară fără prea mare efort, dar, în cele mai multe cazuri, apariţia sa este meteorică. Este, probabil, lucrul de care ar trebui să se teamă cel mai mult un adevărat crescător.
Istoria canisei „von Arlett” este cea a unei activităţi dedicate ciobănescului german, timp de peste trei decenii. Margit van Dorssen, fondatoarea canisei, a văzut în ciobănescul german un câine de lucru şi, în acelaşi timp, un câine de show. Mulţi dintre produşii canisei „von Arlett” au obţinut rezultate notabile în ambele tipuri de competiţie.
ÎN TOATE ESTE UN ÎNCEPUT !
În anul 1972, Margit van Dorssen, dresa pentru examenele de lucru femela de ciobănesc german Elke von der Rosenmatt, născută într-o canisă din Elveţia. Elke era fiica faimosului Canto von der Wienerau. În Germania, Elke a obţinut de 20 de ori calificativul V1 (Excelent 1), iar la Siegerschau a ajuns până la poziţia V5. S-a dovedit a fi şi o excelentă reproducătoare.
Drept răsplată pentru munca de dresaj depusă, Margit a primit două femele provenite din două cuiburi diferite ale Elkei von der Rosenmatt. Aceste femele au constituit piatra de temelie a viitoarei canise şi un imbold pentru Margit de a porni pe drumul dificil al crescătorului de ciobănesc german. Una dintre femelele primite a fost Carlie von der Wienerau, o femelă de culoare negru-roşcat, al cărei tată era Kai vom Silberbrand. Cealaltă, se numea Era von der Wienerau, era de culoare gri şi-l avea ca tată pe Quant von der Wienerau. Amândouă femelele s-au dovedit a fi bune reproducătoare. În special Carlie a avut o serie de descendenţi valoroşi. Între titlurile obţinute de aceştia pot fi menţionate: un vice-campion la clasa juniori, două femele cotate cu VA (Excelent selecţionat) şi o altă femelă care a obţinut calificativul V1.
Primele cuiburi au fost înregistrate cu afixul „von der Wienerau”, pentru că Margit van Dorssen nu avea propria sa canisă înregistrată. Iată ce povesteşte ea, cu privire la provenienţa denumirii canisei sale: „ În timp ce mă aflam în vacanţă, în Elveţia, i-am sunat pe proprietarii Elkei von der Rosenmatt şi i-am întrebat dacă pot să-i vizitez, pentru a o vedea pe mama Elkei. Ajungând acolo, m-au invitat în curte, în timp ce proprietara o striga pe mama Elkei: ‚Arlett, Arlett, vino aici!’. Aşa am găsit viitorul nume al canisei mele.”
Primul cuib a fost înregistrat pe noua canisă în octombrie 1972 şi a rezultat din împerecherea lui Irk von der Wienerau cu femela Era von der Wienerau. Doar trei pui au existat în acest cuib, dar toţi trei s-au bucurat de succes. As von Arlett a câştigat Sieger-ul din Brazilia şi a devenit un excelent reproducător. Argus von Arlett s-a plasat de multe ori în topul expoziţiilor din Germania. Agent von Arlett a fost singurul pui gri din acest cuib. El a devenit primul mascul gri din istoria SV (Schäferhunde Verein), care a prezentat la Siegerschau un grup de urmaşi. Acest grup era constituit din 17 exemplare, provenite din 11 cuiburi. Agent s-a remarcat şi prin calităţile sale de câine de lucru. Din păcate, nu a trăit decât 3 ani şi jumătate.
Primul cuib cu litera „U” s-a născut în canisa „von Arlett” în anul 1986. Din acest cuib au rezultat câteva femele, care au obţinut foarte bune performanţe atât în expoziţiile de frumuseţe, cât şi pe partea de reproducţie. Cea mai cunoscută dintre ele a fost Ursa. Din împerecherea ei cu Yago vom Wildsteiger Land a rezultat Flick von Arlett, un mascul care a câştigat toate competiţiile la care s-a prezentat. Din păcate, cariera sa a fost brusc întreruptă de un accident, soldat cu fractura oaselor carpiene. A continuat să fie un apreciat reproducător, căutat de mulţi crescători germani şi străini. În 1996, Flick a reuşit să prezinte un grup de urmaşi extrem de bine cotaţi în competiţiile din Germania.
Al doilea cuib cu litera „U”, avea să-l aducă pe cel mai renumit produs al canisei, pe Ulk von Arlett, al cărui palmares este impresionant.
POVESTEA UNUI CAMPION: ULK VON ARLETT
Ulk von Arlett s-a născut în data de 28 ianuarie 1990, din părinţii: Dollie von Arlett şi Yago vom Wildsteiger Land. La vârsta de opt săptămâni a fost vândut unei familii prietene, care locuia în Italia. Ulterior, a fost readus familiei Van Dorssen, pentru a fi dresat şi a obţine o cotaţie cât mai bună în competiţiile din Germania. În 1991, a participat pentru prima dată la Siegerschau, unde a obţinut calificativul SG 25. După aceea, s-a reîntors în Italia, la proprietarii săi.
În 1992, a participat din nou la Sieger şi a ajuns pe poziţia V 7, ceea ce a constituit o mare surpriză şi bucurie pentru Margit van Dorssen. La câteva săptămâni după Sieger, Margit van Dorssen s-a dus în Italia pentru a negocia re-cumpărarea lui Ulk von Arlett. Proprietarii au fost de acord şi Ulk a revenit în proprietatea familiei Van Dorssen. Iată ce spune Margit van Dorssen despre această reîntoarcere:
„Le-am fost extrem de recunoscători proprietarilor pentru asta. Aşadar, l-am luat înapoi şi n-am regretat niciodată, nici măcar un minut, acest pas. Pe lângă faptul că a fost cel mai titrat câine al nostru, Ulk a fost întotdeauna o prezenţă încântătoare, cu un caracter superb şi extraordinare aptitudini de lucru.”
În 1994, Ulk von Arlett a reuşit să prezinte la Sieger un valoros grup de urmaşi, obţinând calificativul VA 2. În anul următor, a prezentat cel mai mare grup de urmaşi la Siegerschau şi a obţinut titlul suprem VA 1.
Mulţi dintre urmaşii lui Ulk von Arlett au obţinut rezultate remarcabile. Iată doar câteva exemple. Rikkor von Bad Boll, unul dintre fii lui Ulk, a câştigat în 1998 titlul VA1, la clasa muncă, înainte de a împlini vârsta de patru ani. Lasso vom Kämpchen, un alt fiu al lui Ulk , a obţinut în toate expoziţiile la care a participat calificativul „Excelent”. Pe lângă asta, s-a calificat în Campionatul Naţional al Câinilor de Lucru, la care a participat cu succes, în anul 1997. La Sieger a obţinut calificativul V35 în 1996 şi V32 în 1997. În 1997, a fost desemnat Universalsieger, fiind primul care a deţinut acest titlu în Germania. Întreaga progenitură a lui Ulk von Arlett s-a remarcat printr-o extraordinară rezistenţă la efort şi un caracter bun, plin de temperament. Mulţi dintre produşii lui au ajuns în etapele superioare ale competiţiilor de lucru.
Iată acum, câteva dintre titlurile care alcătuiesc palmaresul lui Ulk von Arlett:
• 1 x SV World Champion;
• 2 x Belgian Champion;
• 1 x Dutch Champion;
• 1 x Indonesian Champion;
• 2 x FCI World Champion;
• 2 x FCI European Champion;
• 2 x FCI German Champion.
În anul 1996, Ulk von Arlett a fost ales Best in Show, la European Championship Show. Cariera sa deosebită l-a făcut celebru în întreaga lume, iar numele său apare frecvent în pedigriul multor ciobăneşti germani valoroşi, de astăzi.
REŢETA SUCCESULUI
Margit van Dorssen consideră că a avut două atu-uri importante, fără de care n-ar fi reuşit să construiască o canisă de succes. În primul rând, s-a bucurat încă de la început de sprijinul soţului ei Mathijs, care i-a înţeles pasiunea faţa de ciobănescul german. Vorbind mai multe limbi străine, Mathijs a rezolvat problemele de comunicare; lucru esenţial, mai ales în perioada de succes, când crescătorii din întreaga lume contactau canisa „von Arlett”. Alexandra, fiica lor, a împărtăşit aceeaşi pasiune pentru ciobănescul german. De mică, a crescut între câini, pentru că în canisa „von Arlett” toţi câinii erau consideraţi membri ai familiei. Iată ce spune Margit despre aceasta: „Toţi câinii noştri fac parte din familie şi asta înseamnă că aspiratorul este mereu în funcţiune.”
De mică, Alexandra şi-a ajutat mama să îngrijească puii şi petrecea ore în şir jucându-se cu ei. Avea şi propriul ei câine Ussi von Arlett, o femelă gri. Din anul 1998, Alexandra a început să se antreneze împreună cu Ussi, pentru competiţiile de Agility, un sport care le distra extraordinar pe amândouă. Cu toate că, majoritatea crescătorilor nu lua în serios acest gen de competiţii, Margit van Dorssen a încurajat-o pe Alexandra, considerând că Agility este o modalitate distractivă de lucru cu câinele, în special pentru cei tineri. Aşadar, Margit van Dorssen a avut întregul concurs al familiei sale, lucru indispensabil pentru reuşita în munca de crescător.
Un alt secret al reuşitei l-a constituit utilizarea exemplarelor de culoare gri în programul de selecţie. Un sfert dintre câinii canisei „von Arlett” sunt de culoare gri. Margit van Dorssen susţine că această varietate de culoare este depozitara potenţatoare a tuturor celorlalte variante de culoare. Ca urmare, utilizarea în programul de selecţie a exemplarelor de culoare gri are drept efect îmbunătăţirea pigmentaţiei. În plus, fiind o culoare dominantă, nu se transmite decât atunci când cel puţin unul dintre părinţi este de culoare gri. Un alt efect al folosirii exemplarelor gri este îmbunătăţirea temperamentului şi a aptitudinilor de lucru. Crescătorii linilor de lucru de ciobănesc german au observat de mult timp că exemplarele gri dau un randament mai bun în competiţii decât cele negru-roşcat.
Margit van Dorssen a fost prima din istoria SV, care a reuşit în 1987 să prezinte la Siegerschau un grup de canisă format exclusiv din exemplare de culoare gri. A mai repetat acest lucru de două ori: în 1988, când grupul s-a plasat pe locul cinci, şi în 1996, când grupul s-a plasat pe locul trei.
Aceasta este povestea unei canise de succes, care dispune încă de foarte mult potenţial.
Informaţii despre canisă : www.arlett.de
Articol publicat de: Paver Mar
Primul ajutor in caz de traumatisme
Ianuarie 27th, 2007
Din pacate, aproape fiecare posesor al unui caine a avut de infruntat astfel de situatii cel putin o data: fie mici zgaraituri, ca urmare a incaierarii intre caini pana la traumatisme grave, ca urmare a accidentarii animalului de o masina. Principalul lucru care trebuie facut in aceste cazuri este prim-ajutorul acordat la timp si in mod corect.
Rani si hemoragii.
In functie de natura incare pot afecta tesuturile ranile pot fi: intepaturi, rupture, muscaturi, etc. Marginile ranilor ca urmare a taieturilor sunt uniforme si sangereaza abundent. Ranile ca urmare a muscaturilor si rupturilor de tesuturi sangereaza nu atat de abundent, insa se vindeca mult mai greu decat ranile prin taiere. Ranile prin intepaturi sunt mai putin vizibile din cauza parului, nu au loc sangerari externe semnificative, insa pot fi foarte adanci.
Tratarea ranii. Primul lucru care trebuie facut - taiarea (cel mai bine - raderea) parului din jurul ranii, dupa care se spala rana cu apa oxigenata si aplicare pa marginile rainii a iodului. Daca rana pe lungime nu depaseste 2 cm si sunteti siguri ca rana nu este adanca, nu este nevoie ca rana sa fie cusuta. In caz contrar cainele trebuie adus la veterinar.
Dupa ce rana a fost curatata si dezinfectata aceasta trebuie bandajata. Pentru bandaj se poate utiliza orice tip de material curat, insa cel mai bine ar fi utilizarea unor seturi pentru bandajare sau servetele sterilizate. In setul pentru bandajare intra 2 pernite din vata si tifon (se aplica direct pe rana), tifon si ace de prindere a capatului de tifon dupa realizarea bandajarii. In cazul utilizarii servetelelor sterilizate, peste acestea se pune un strat de vata, dupa care se bandajeaza cu tifon. Bandajarea trebuie facuta de la stanga spre dreapta, iar fiecare spira de tifon trebuie sa acopere aproape o treime din spira de tifon precedenta. Tifonul nu trebuie sa fie foarte strans, ca sa nu fie afectata circulatia sanguina in yona ranita.
Hemoragii.
In cazul afectarii capilarelor sau a venelor, hemoragie de regula este nesemnificativa, iar sangele este de culoare inchisa. In acest caz tratati rana conform recomandarilor de mai sus si aplicati un bandaj strans. Peste bandaj se poate pune si o punga cu gheata (la rece vasele de sange se vor contracta si hemoragia se va reduce).
Cel mai periculoasa este hemoragia arteriala, sangele in acest caz curge in jet pulsant de culoare rosu aprins. Mai sus de rana trebuie aplicat un cordon de cauciuc (sau din orice tip de material ? esarfa, lesa, etc) si cainele trebuie dus de urgenta la clinica. Fiecare 20-30 minute trabuie redusa stransoare cordonului timp de 1-2 minute, pentru a nu permite dereglarea circulatiei sangvine.
Entorse, luxatii, contuzii, fracturi.
Daca cainele schiopateaza in lipsa unor leziuni externe ale membrelor trebuie sa verificati daca nu are o luxatie, intindere a ligamentelor sau contuzie a membrului.
Principalul indiciu al luxatiei ? cainele nu paseste cu piciorul traumatizat, forma membrului luxat se schimba, si din cauza durerii acute cainele urla. Daca aveti experienta in tratarea unor astfel de traumatisme puteti sa incercati sa puneti singuri osul luxat la loc. In caz contrar, dati-i cainelui un analgezic si duceti-l de urgenta la cel mai apropiat veterinar.
Intinderea ligamentelor are loc cel mai des la cainii tineri. Cainele practic nu paseste cu picorul bolnav, iar regiunea membrului este dureroasa la palpare. Primul ajutor consta in aplicare unui bandaj strans in zona afectata, peste care poate fi pusa o punga cu gheata. Pentru calmarea durerii puteti sa-i dati cainelui un preparat analgezic.
Uneori schipatarea este rezultatul unei contuzii. In acest caz cainele are o reactie dureroasa la palparea membrului afectat sau la indoirea membrului. Pentru calmarea durerii pe zona afectata se pune ceva rece si cainelui i se administreaza un analgezic.
Fracturile membrelor de obicei sunt rezultatul accidentelor rutiere sau a caderii de la inaltime. Principalul indiciu al unei fracturi este poziia nefireasca, precum si scurtarea membrului. Daca fratura este deschisa, atunci exista si o rana provocata de o aschie a osului din interior.
In cazul fracturilor trebuie sa mergeti de urgenta la medic. Pentru evitarea dislocarii suplimentare a portiunilor oaselor afectate, trebuie aplicata o sina pe membru. In acest scop pot fi utilizate orice obiecte potrivite: carton, bate, etc. Sina e preferabil sa fie fixata cu un tifon elastic. INTERVENTIA MEDICULUI IN ACESTE CAZURI ESTE OBLIGATORIE.
Sursa: http://www.gsdog.ru/vet/first.html
Scurt Istoric al rasei ciobanesc german
Ianuarie 15th, 2007
Despre Ciobănescul german, cea mai răspândită şi mai populară rasă de pe glob, s-au scris nenumărate cărţi şi articole. A condensa istoria rasei într-un singur articol este o misiune dificilă şi ingrată. Inevitabil, trebuie omise, din lipsă de spaţiu, contribuţiile multor crescători pasionaţi, care au contribuit la evoluţia ciobănescului german. Privită sub aspect temporal, istoria formării rasei se întinde pe durata unui secol şi este foarte bogată în evenimente. Anul 1899, ultimul din secolul al XIX-lea, este considerat a fi primul din istoria rasei.
FORMAREA RASEI (1899 – 1936)
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au slujit de câini pentru a-şi uşura munca. La vânătoare, la paza turmelor de oi şi a cirezilor de vite, reuşita depindea de capacitatea de lucru a câinilor, de abilităţile lor. Alte misiuni cum ar fi: paza gospodăriei şi a persoanei, tractarea caretelor de marfă, etc. erau de asemenea încredinţate câinilor. Treptat, omul a selecţionat rase de câini potrivit nevoilor sale, pentru a obţine rezultate maxime.
O categorie aparte, a câinilor specializaţi, o constituie câinii ciobăneşti. În rândul lor, chinologii identifică tipul de ciobănesc continental european, din care provin o serie de rase, cum ar fi: ciobănescul belgian, ciobănescul german, beauceronul, etc. Până spre finele secolului al XIX –lea, în expoziţiile chinologice, aceste rase concurau împreună, fără vreo distincţie, înscrise la categoria ciobănesc continental european. În deceniul opt al secolului al XIX-lea , exemplul Angliei, care îşi standardizase o serie de rase naţionale, începe să fie urmat şi pe continent. Belgia, Franţa, Olanda, Germania încep să acorde o mai mare atenţie raselor endemice, pentru ca printr-o selecţie riguroasă să-şi poată standardiza şi omologa rasele naţionale.
Chinologii germani se lansează într-o aprigă dispută referitor la standardizarea şi selecţia ciobănescului naţional. Richard Strebel, un reputat chinolog german, propune preluarea modelului de standardizare utilizat de englezi pentru rasa Collie. În viziunea sa Ciobănescul german trebuia să aibă 3 varietăţi: cu păr scurt, cu păr lung şi cu păr aspru. Ludwig Beckman din Düsseldorf propunea trei rase distincte în funcţie de textura robei. Părerile erau multe şi controversele păreau fără sfârşit. Cel care avea să tranşeze definitiv problema a fost ofiţerul de cavalerie Max von Stephanitz, considerat părintele rasei Ciobănesc German. În urma mariajului său cu o actriţă, act considerat indezirabil de morala cazonă a vremii, Max von Stephanitz a fost constrâns să părăsească armata. Fără regrete, el s-a transformat în fermier, ocazie cu care a constatat că ciobăneştii din zonă fac faţă cu greu pretenţiilor sale. Aşa s-a născut ideea de a crea o rasă mai adaptabilă, rezistentă la efort, cu apetit pentru lucru, inteligentă şi devotată stăpânului. Fiind la curent cu disputele chinologice ale vremii, Stephanitz a decis să aleagă o altă cale pentru crearea ciobănescului naţional. El şi-a dat seama rapid că soluţia practică a problemei (dat fiind materialul biologic pe care îl avea la dispoziţie) era crearea unei rase universale, capabilă să lucreze în orice condiţii de relief şi de climă din Germania, cu maxim de randament. Acest câine universal, conceput de Max von Stephanitz, era un ciobănesc cu păr semilung, robust şi puternic.
În 3 aprilie 1899, Max von Stephanitz participă la o expoziţie chinologică organizată în Karlsruhe, în vestul Germaniei. Cu acest prilej, a văzut un ciobănesc foarte apropiat de imaginea pe care şi-o făcuse despre viitoarea rasă. Era vorba despre Hektor Linksrhein, pe care l-a cumpărat pe loc. Acesta va constitui baza de plecare în formarea noii rase. Imediat Max von Stephanitz pune bazele Clubului de Ciobănesc German (Schäferhunde Verein), al cărui preşedinte va rămâne până la moartea sa, în 1936. Tot atunci deschide şi cartea de origine a rasei. Hektor Linksrhein, rebotezat Horand von Grafrath, a fost primul înregistrat în documentele Clubului. Alături de Max von Stephanitz s-a format un nucleu de experţi; pasionaţi de formarea unei rase de câini utilitari, reprezentativă pentru Gemania. Misiunea nu a fost uşoară, dar fostul ofiţer Max von Stephanitz a condus Clubul cu o mână de fier, impunându-şi propria viziune asupra ţintei finale.
Tot atunci s-a decis organizarea show- ului anual Sieger, la care se desemna cel mai frumos mascul şi cea mai frumoasă femelă a anului respectiv. Cu toate acestea, lupta pentru a atinge obiectivul dorit nu a fost uşoară, nici pentru club, nici pentru crescători. Von Stephanitz a ales ca punct de plecare în construirea noului tip de câine, ciobăneştii din Würtemberg şi din Thuringia. În timp ce în Würtemberg erau preferaţi câinii de talie mare, puternici şi bine formaţi pentru muncă, în Germania centrală exemplarele erau de talie mai mică. Decizia clubului a fost ca de la încrucişarea celor 2 tipuri să se pornească în fondarea noii rase.
La acea vreme, rezultatul încrucişărilor a fost un câine de culoare lupie, mai asemănător cu Canis Lupus decât cu Ciobănescul german de astăzi. Din împerecherea lui Horand von Grafrath cu diverse femele din canisa Krone a rezultat o adevărată linie Horand, care ulterior a alimentat ani în şir Sieger –ul cu învingători.
Din împerecherea lui Horand von Grafrath cu femela Mores Plieningen a rezultat Hektor von Schwaben, un reproducător cu mare influenţă asupra evoluţiei ulterioare a rasei. Cu un aspect nobil, de talie medie, având corpul alungit şi un trap elegant, Hektor von Schwaben a câştigat Sieger-ul în anul 1901. Roland von Park, fiul lui Hektor, a câştigat Sieger-ul din 1903. Un alt urmaş al lui Hektor von Schwaben a fost Beowulf, înregistrat cu numărul 10 în cartea de origine a clubului. Cel mai bun urmaş al lui Beowulf a fost Heinz von Starkenburg, al cărui fiu, Roland von Starkenburg, a câştigat Sieger-ul în 1906 şi 1907. Rezultat al unei strânse consangvinizări, Roland a fost cel mai frumos exemplar al acelor timpuri, însă caracterul său lăsa mult de dorit.
Unul dintre urmaşii săi, Erich von Grafenwerth a câştigat Sieger-ul din 1920, dar din păcate a moştenit defectele de caracter ale străbunicului său.Cel mai bun urmaş al lui Erich a fost Klodo vom Boxberg, câştigător alSieger-ului din 1925. Dacă precedentele titluri fuseseră câştigate de exemplare de talie mare, de această dată, spre uimirea spectatorilor, Stephanitz a ales ca şi câştigător un exemplar de talie medie, dând astfel semnalul pentru orientarea viitoare. El a sesizat pericolul tentaţiei de a creşte exemplare tot mai masive, dar mai puţin agile. Un an mai târziu, Klodo vom Boxberg a fost vândut în Statele Unite, unde a stat la baza liniilor nord-americane de ciobănesc german.
În acelaşi timp, crescătorii au încercat să elimine defectele temperamentale, transmise pe linie paternă. În acest scop, Stephanitz şi-a modificat programul de selecţie, recurgând la aşa numitul outcrossing. Outcrossingul, sau împerecherea unor exemplare neînrudite are riscurile sale. De aceea, numărul indivizilor introduşi în programul de selecţie a fost strict limitat şi controlat. Fără excepţie, nou-veniţii trebuiau să fie perfect sănătoşi, rezistenţi la efort şi cu un temperament foarte bun. Această infuzie de sânge proaspăt a avut un rol hotărâtor în evoluţia de mai târziu a rasei.
Obţinând aspectul general şi temperamentul dorit, Clubul de Ciobănesc German a trecut la stabilirea unor severe criterii de selecţie, eliminând de la reproducere exemplarele cu anumite defecte tolerate până atunci, cum ar fi: urechile căzute sau prietenoase, ori coada în formă de cârlig sau încovrigată. Până în 1936, Max von Stephanitz a condus Clubul de Ciobănesc German cu o mână forte, excluzând crescătorii care făceau rabat de la principiile statuate de club. Activitatea sa ca arbitru, crescător şi preşedinte al Clubului de Ciobănesc German a imprimat un asemenea impuls muncii de selecţie, încât rasa a devenit repede extrem de populară în lume, datorită calităţilor sale.
PERIOADA POSTBELICĂ
În cel de-al doilea război mondial, numeroşi ciobăneşti germani au executat misiuni pe front, atât pentru tabăra germană, cât si pentru cea aliată. Mare parte dintre ei au căzut la datorie. Efectivul european a scăzut drastic şi datorită crizei economice de după război. În multe ţări resentimentele faţă de Germania Nazistă s-au răsfrânt şi asupra rasei ciobănesc german. Pentru a disocia rasa de ţara sa de origine, au apărut denumirile: Ciobănesc Alsacian, Câine Lup sau Lup Alsacian, care au rămas în vorbirea curentă timp de decenii.
Începând cu anii ’50 în Germania de Vest se reiau eforturile pentru redresarea rasei. În special canisele Wienerau şi Arminius au avut un impact deosebit asupra aspectului actual al ciobănescului german. Reproducători de marcă ai perioadei postbelice au fost Quanto Wienerau, Canto Wienerau, Mutz von Pelztierfarm şi Marko von Cellerland. Quanto Wienerau a avut ca urmaşi notorii pe Dick Adeloga , Lasso de Val Sole şi Uran von Wildsteigerland. Canto Wienerau l-a avut drept urmaş pe celebrul Canto Arminius, un reproducător de marcă.
Anii ’70 au marcat separarea liniilor de expoziţie de cele de lucru, separare perpetuată până astăzi. Tot atunci coloritul negru-roşcat a început să se impună tot mai mult, devenind predominant şi dezirabil în expoziţiile de frumuseţe.
Schäferhunde Verein a continuat să îmbunătăţească standardul rasei şi a sporit rigoarea regulamentului de selecţie. Chiar dacă nu s-a renunţat la motto-ul lui Max von Stephanitz : „Utilitate şi Inteligenţă”, realitatea ultimilor ani pare să sugereze o altă ordine a priorităţilor, după modelul: „Sănătate, Frumuseţe, Inteligenţă şi Utilitate”,
ZIDUL BERLINULUI ŞI CIOBĂNESCUL DE EST
Divizarea Germaniei în două state, după cel de-al doilea război mondial, şi-a pus amprenta şi asupra evoluţiei ciobănescului german. Zidul Berlinului, ca simbol al izolării estului de vest, poate simboliza în egală măsură separarea crescătorilor din Germania Democrată de ideile Clubului de Ciobănesc German din fosta R.F.G. În cele două Germanii s-a mers, prin urmare, pe drumuri diferite.
Până în anii ’70 crescătoriile de ciobănesc german din R.D.G. lucrau aproape în exclusivitate pentru şi sub supravegherea forţelor de ordine. Întreg lagărul socialist apela la aceste pepiniere, care furnizau ciobăneşti germani pentru armate şi miliţii. Selecţia era făcută exclusiv pentru acest gen de misiuni. Aşa s-a ajuns ca ciobănescul german de est să difere radical de cel promovat în occident. Armata şi miliţia din România aveau în dotare, înainte de 1989, astfel de câini importaţi din R.D.G. Era aşa-numitul câine-lup sau ciobănescul german de linie veche (eufemistic spus). Diferenţele cele mai notabile faţă de standardul actual al ciobănescului german rezidă în talia acestor câini (de obicei peste limita maximă permisă de standard), spatele drept, crupa dreaptă sau cel mult teşită. Deşi aceste diferenţe sunt uşor vizibile, în România relativ puţini sunt cei care pot deosebi un ciobănesc german standard, de urmaşii ciobăneştilor proveniţi din pepiniera de la Sibiu. Iată de ce, paradoxal, ciobănescul german este rasa cea mai bine reprezentată în România, dar şi cea mai confuz percepută.
DE LA CÂINE CIOBĂNESC LA CÂINE UTILITAR
Încă de la începutul secolului trecut, Max von Stephanitz a sesizat faptul că sfera de utilizare a ciobănescului german trebuie lărgită. Modificările rapide care aveau loc în economie şi, mai cu seamă, în zootehnie, reduceau drastic şansele de utilizare a lui ca şi câine ciobănesc. Aşa încât a început demersurile pe lângă guvernul Germaniei, pentru ca rasa să fie acceptată în serviciul poliţiei şi al armatei. La început s-a izbit de refuzuri sistematice, dar nu a abandonat cursa. În 1909, câteva exemplare au fost integrate în serviciul poliţiei. Apoi şi armata a urmat acest exemplu.
Consacrarea definitivă a venit în timpul primului război mondial. Utilizaţi pe post de curieri, în serviciul sanitar sau pentru pază şi patrulare, ciobăneştii germani s-au remarcat prin curajul şi inteligenţa cu care şi-au îndeplinit misiunile. Combatanţii din ambele tabere au văzut cu ochii lor cum lucrau aceşti căini în condiţii de front, iar povestirile lor au contribuit la creşterea explozivă a popularităţii rasei. Serviciile de poliţie şi armată din numeroase ţări au achiziţionat ciobăneşti germani, care după terminarea stagiului operativ se transformau cu uşurinţă în excelenţi câini de familie. Pentru a spori calităţile de câine utilitar ale ciobănescului german, Max von Stephanitz a elaborat primul regulament al competiţiilor Schutzhund (Câine de protecţie), structurat pe 3 secţiuni: obedienţă, urmă şi protecţie. Pentru a fi acceptaţi ca reproducători, ciobăneştii germani erau obligaţi să promoveze cel puţin primul nivel al acestei competiţii.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Ciobănescul german a fost şi primul câine utilizat ca însoţitor pentru nevăzători. Este sugestiv şi faptul că, singura rasă, alta decât ciobănescul belgian, care a reuşit să urce pe podium la competiţia Ring Belgian a fost ciobănescul german. Cu timpul, ciobănescul german a fost utilizat la şi la alte misiuni: salvare urbană şi montană, însoţire persoane cu handicap, zooterapie şi altele.
În unele ţări se mai organizează competiţii de „Herding” pentru ciobănescul german care demonstrează că acesta nu şi-a pierdut calităţile native de câine ciobănesc. Toate aceste sunt doar câteva dintre motivele pentru care ciobănescului german i s-a conferit titlul de „Regele câinilor utilitari”.
Articol scris de Marius Pavel
Origine Ciobanesc German
Ianuarie 12th, 2007
Ciobanescul german a fost considerat mult timp ca o forma domesticita a lupului, datorita asemanarii aparente cu acesta sub raportul aspectului general. Pentru a putea intelege mai bine modul in care s-a format aceasta rasa, vom face o scurta incursiune in tara de origine, Germania.
Literatura de specialitate mentioneaza ca ciobanii germani utilizau asa-numitul caine ciobanesc din vremuri imemorabile, insa el prezenta o variabilitate extrem de mare sub raportul insusirilor morfologice, de la o regiune la alta. Astfel, in zona de campie, eco-tipul avea o talie redusa, insa era extrem de rapid, spre deosebire de sudul muntos, unde ecotipul avea o talie mai mare, mai masiv, probabil avand originea comuna cu Rottweilerul.
S-a demonstrat ca in aceste zone au existat imperechieri numeroase intre cainii ciobanesti locali si lup, iar descendentii obtinuti au fost domesticiti si utilizati la paza animalelor. De fapt exista o asemanare izbitoare intre cainii ciobanesti din acele vremuri si lup, in deosebi sub raportul culorii (lupie), conformatia capului, portul urechilor si pozitia oblica a ochilor, la care se adauga comportamentul mai putin docil, caracterul viclean, neincrederea in oameni, care era probabil datorata interventiei reduse a omului asupra lui la acel moment.
Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea se constata aceiasi neuniformitate a materialului biologic, pana la expozitia din anul 1899 de la Karlsruhe, cand s-a constituit ‘Asociatia cainilor Ciobanesc German’ Verein fur Deutsche Shaferhunde S.V.
Initiatorii si promotorii acestei asociatii au fost A. Meyer, capitan de cavalerie, si Max von Stephanitz, care a fost ales si primul presedinte al forului nou constituit.
Dupa doar cativa ani, asociatia dominata de spiritul autoritar, disciplinat, tipic de altfel poporului german, a determinat ca printr-o selectie riguroasa, urmata de o crestere in rasa curata , populatia incipient amorfa a ciobanescului crescut in Germania, sa devina o rasa uniforma, cu un exterior armonios, asa cum o putem intani si in zilele noastre.
Stephanitz a urmarit cu perseverenta sa cultive inteligenta si daruirea cainelui fata de sarcinile primite, considerand ca fara aceste calitati, oricat de frumos ar fi cainele, nu prezinta nici o valoare.
Standardul rasei a fost conceput de asa maniera incat sa se potriveasca perfect cu munca pe care o avea de realizat. Se avea in vedere cultivarea acelor insusiri care puteau contribui la imbunatatirea nivelului productiv al rasei. Un mare avantaj in consolidarea rasei l-a constituit si intarzierea cu care ea a penetrat in alte tari, efect deosebit de benefic pentru rasa.
Cresterea rasei intr-un areal bine controlat a permis crescatorilor germani sa creeze din aceasta rasa o adevarata masina , la care prioritar este eficinta muncii si numai in plan secundar, esteticul.
La baza formarii rasei Ciobanesc German au stat trei ecotipuri distincte, si anume: poipolatia de la Thuringia, cea de la Wurtemburg si respectiv cea de la Krone, dar nu se cunosc cu precizie individualitatiile care au stat la baza incrucisarilor. Imperechierile s-au facut intre cele trei ecotipuri, atat direct intre populatii, cat si intre descendenti, astfel ca este greu de apreciat cu ce calitati a contribui fiecare dintre ele la formarea rasei.
Este foarte adevarat ca se fac numeroase speculatii privind contributia unor genitori la formarea rasei, dar acest lucru are mai putina importanta si este greu de stabilit cu exactitate. Cu toate acestea numerosi cercetatori apreciaza ca la intemeierea unor linii s-ar afla cateva exemplare valoroase, cu o numeroasa descendenta. Dintre acestea putem aminti: Horand von Grafath, cunoscut si sub numele de Hector von Schwabem, Dewett Barbarosso, Blowulf, Roland von Starkenburb si Graf Eberhand. Acestia au fost intalniti in pedigreele primelor exemplare de ciobanesc german care au beneficiat de documente.
Daca avem in vedere cat de puternica a fost cresterea in sine a rasei in acea perioada, putem sa apreciem cu usurinta ce influenta profunda au avut acesti indivizi asupra formarii rasei
Multi caini ciobanesc german car au fost introdusi la inceputurile rasei in Ameria au avut ca sttramos comun pe Roland von Starkenburg si in special pe fiul acestuia Hettle Uckermark.
Dintre intemeietorii rasei care au avut o descendenta deosebit de valoroasa, putem aminti pe Kriminalpolizei sau Riedekenburgs si Horst von Bolf, dar mai ales pe descendentii femelei Flora Berkemeyer, fondatoarea ecotipului Riedenburb, careia rasa, in forma actuala, ii datoreaza clasa si frumusetea. Aceasta femele poate fi considerat o mutatie aparuta in sprijinul frumusetii rasei. Descendentii acestei femele si apoi a produsilor ei, au contribuit in cea mai mare masura la imprimarea gratiei, armoniei, frumusetii si sensibilitatii rasei, facand-o sa fie usor acceptata in expozitiile canine si apoi extrem de populara in lumea intraga
Asociatia cresterii Ciobanescului German a devenit o afacere foarte profitabila, cuprinzand mai bine de 15.000 de menbrii si peste 600 de filiale, fiind considerata cea mai importanta si mai bine organizata asociatie canina din intreaga lume.
Asociatia conducea cu mare exactitate catalogul rasei si publica o revista bilunara care era expediata fiecarui membru al sau. Totodata, asociatia a inaugurat si o expozitie canina, cu mare priza la public, ‘Sieger Show’, in care capul de afis il detinea premierea campionilor Germaniei - o femela si un mascul.
Regulamentul asociatie era foarte strict si impunea crescatorilor criteriile in potrivirea perechilor, numarul maxim de pui acceptati in cuib, programul de crestere al rasei, varsta minima si maxima de utilizare la reproductie si altele Orice abatere de la acest regulament excludea proprietarul din asociatie, iar materialul biologic nu mai beneficia de documentatia ce se acorda cainilor din rasa Ciobanesc German.
Von Stephanitz a scris un adevarat tratat despre aceasta rasa, carte care a fost tradusa si in engleza si publicata sub titlul ‘Cainele Ciobanesc German in cuvinte si imagini’.
In timpul primului razboi mondial, unii dintre militarii combatanti englezi si americani, cuceriti de frumusetea si aptitudinile acestor caini, n-au ezitat sa cumpere exemplare pe care le-au dus apoi in tarile lor de origine.
Exemplarul care a contribuit in mod hotarator la raspandirea mondiala a Ciobanescului German a fost achizitionat si adus de capitanul Deurcan pe continetul american. Exemplarul deosebit de dotat sub raportul inteligentei, a devenit in scurt timp celebra stea de cinema care a cucerit lumea in filmul in care pe langa baietelul erou, erau si doi caini celebrii, Rin-tin-tin si Stroughart.
In Franta, ciobanescul german a castigat repede teren, fiind insa numit Ciobanesc Alsacian, avnd in vedere arealul de formare si raspandire a rasei.
Datorita calitatiilor sale deosebite, s-a ajuns ca in prezent acesta rasa sa fie cea mai raspandita din lume, fiind intalnita pe toate continentele si bucurandu-se de un succes deosebit.
Din numeroase cauze, mai mult sau mai putin obiective, Ciobanestii Germani ajunsi in diferite tari, nu au reusit sa-si pastreze integritatea genetica si fenotipica in limitele standardului din tara de origine. Principala cauza consideram ca a fost o crestere haotica, fara a tine cont de cele mai elementare reguli de ameliorare , de potrivire a perechilor si, nu in ultimul rand de necesitatea permanenta a selectiei in vederea mentinerii sau consolidarii caracterelor si insusirilor care au facut celebra rasa.
Aceasta situatie a condus la modificarea si chiar degenerarea rasei fiind in unele situatii departe de standardul rasei si respectiv de materialul biologic crescut in Germania.
Standard Ciobanesc german
Ianuarie 10th, 2007
Origine : Germania / 23.03.1991
Clasificare FCI : Grupa 1 - Caini de paza si de stana
Sectiunea 1 - Caini ciobanesti cu examen de lucru
Utilizare : Utilizare multilaterala - caini utilitari, de paza si de aparare
ASPECT GENERAL
Ciobanescul German este de statura mijlocie, usor alungit, puternic si bine muscularizat, cu osatura uscata si pe ansamblu compact. Dimensiuni importante Inaltimea la greaban este, la masculi, de 60 cm pana la 65 cm si la femele, de 55 cm pana la 60 cm. Lungimea trunchiului depaseste inaltimea la greaban cu cca. 10 - 17 %.
FIREA
Ciobanescul German trebuie sa fie din punct de vedere al firii echilibrat, stabil nervos, sigur pe sine, complet nesfios (in afara situatiilor excitante) si bland, in plus atent si docil. El trebuie sa posede curaj, spirit de lupta si tarie pentru a fi adecvat drept caine de insotire, paza, aparare, serviciu si de stana.
CAPUL
Capul are forma de pana, corespunzator marimii corpului ( lungimea aprox. 40% din inaltimea la greaban ), fara a fi greoi sau supra alungit, ca aparitie uscat, intre urechi potrivit de lat, cu fruntea, vazuta din lateral si din fata, numai putin bombata si fara sau cu o putin accentuata circumvolutiune mediana. Raportul dintre partea superioara a capului si bot este de 50% la 50%. Latimea partii superioare a capului corespunde aproximativ lungimii acesteia. Partea superioara a capului (vazuta de sus) duce de la urechi pana la trufa, ingustandu-se uniform, cu un stop inclinat, nu foarte marcat. Maxilarul superior si inferior au o conformatie puternica. Septul este drept, o concavitate sau convexitate sunt de nedorit. Buzele sunt intinse, inchizandu-se bine si de culoare inchisa.
Nasul (trufa) trebuie sa fie negru.
Dantura trebuie sa fie puternica, sanatoasa si completa (42 dinti conform formulei dentare). Ciobanescul German are o muscatura in foarfeca, aceasta insemnand ca incisivii trebuie sa se petreaca sub forma de foarfeca (incisivii superiori trec peste incisivii inferiori forfecandu-se). Muscatura cleste, prognatismul superior sau inferior sunt defectuoase, precum si spatiile interdentare mari. Defectuoasa este de asemenea o arcada dentara a incisivilor dreapta. Oasele maxilarului trebuie sa fie dezvoltate, astfel incat dintii sa fie implantati adanc in maxilar.
Ochii sunt mijlocii, migdalati, putin oblici si ne proeminenti. Culoarea ochilor trebuie sa fie pe cat posibil inchisa. Ochii deschisi la culoare, intepatori sunt de nedorit, deoarece schimba expresia cainelui.
Urechile Ciobanescul German are urechi erecte de marime mijlocie, purtate paralel (nu deviate lateral). Ele sunt ascutite si cu pavilioanele orientate spre inainte. Urechile semi erecte sau cazute sunt defectuoase. Urechile purtate pe spate in timpul miscarii respectiv in stare de repaus nu sunt considerate defectuoase.
Gatul trebuie sa fie puternic, bine muscularizat si fara salba. Unghiul cu trunchiul (orizontala) este de circa 45%.
CORPUL
Linia superioara decurge incepand cu baza gatului peste greabanul bine format si peste spatele foarte putin lasat fata de orizontala, pana la crupa usor lasata, fara o intrerupere vizibila.
Spatele este tare, puternic si bine muscularizat. Soldul este lat, format puternic si bine muscularizat.
Crupa trebuie sa fie lunga si usor lasata (cca. 23 grade fata de orizontala) si sa treaca, fara o intrerupere a liniei superioare, in baza cozii.
Pieptul trebuie sa fie moderat de lat, partea inferioara pe cat posibil de lunga si evidenta. Adancimea pieptului trebuie sa fie de cca. 45% pana la 48% din inaltimea pana la greaban.
Coastele trebuie sa aiba o curbura medie. Toracele cu coaste prea curbate (sub forma de butoi) este la fel de defectuos ca si toracele cu coaste plate.
Coada ajunge cel putin pana la jaret, dar nu este mai lunga decat jumatatea acestuia. La partea inferioara ea are par mai lung si este purtata curbata lin. In stare de agitatie si de miscare ea este purtata mai sus, dar fara sa depaseasca orizontala. Operatiile estetice pentru corectare sunt interzise.
Membrele anterioare sunt drepte , privite din orice directie, si privite din fata perfect paralele. Omoplatul si bratul sunt de aceeasi lungime si prinse de trunchi prin intermediul unei musculaturi puternice. Unghiul dintre omoplat si brat este in cazul ideal de 90 grade, de regula pana la 110 grade.
Coatele nu au voie sa aiba devieri in exterior sau interior, nici in pozitie statica si nici inmiscare.
Antebratele sunt, privite din toate directiile, drepte si perfect paralele unul fata de celalalt, uscate si foarte bine muscularizate.
Chisita are o lungime de cca. 1/3 din antebrat si formeaza cu acesta un unghi de cca. 20- 22 grade. Atat o chisita prea inclinata (mai mult de 22 grade), cat si una prea putin inclinata (mai putin de 20 grade) afecteaza capacitatea de utilizare, in special rezistenta.
Labele sunt rotunjite, bine inchise si curbate, talpile tari, dar nu sfaramicioase. Ghiarele sunt puternice si de culoare inchisa.
Membrele posterioare
Pozitia membrelor posterioare este usor inapoiata, acestea fiind, vazute din spate, paralele unul fata de celalalt. Femurul si tibia sunt de lungimi aproximativ egale si formeaza un unghi de cca. 120 grade, pulpele sunt puternice si bine muscularizate. Calcaiele sunt puternice si stabile, jaretul este perpendicular sub calcai. Labele sunt inchise, usor bombate, pernutele tari si de culoare inchisa, ghiarele puternice, bombate si de asemenea de culoare inchisa. Pielea este desprinsa, fara a forma insa cute.
Parul. Calitatile parului. Corecta acoperire cu par la Ciobanescul German este parul aspru cu subpar. Parul de acoperire trebuie sa fie des, aspru, drept si lipit de corp. Pe cap, inclusiv in interiorul urechilor, pe partea anterioara a membrelor, pe labe si degete parul este scurt, pe gat ceva mai lung si mai des. Pe partea posterioara a membrelor parul se alungeste pana la chisita, respectiv jaret. Pe partea posterioara a pulpelor parul formeaza pantaloni moderati.
Culorile. Negru cu pete roscat - maronii, maro, galbene pana la gri deschis. Negru uni, gri cu degradeuri inchise. Pete albe de dimensiuni mici, putin vizibile pe piept, ca si pe partile interioare sunt admise dar nu sunt de dorit. Indiferent de culoarea parului, trufa trebuie sa fie neagra. Lipsa mastii, ochi deschisi, intepatori, ca si pete deschise sau albicioase pe piept si partile interioare, gheare deschise si varful cozii roscat sunt considerate defecte de pigmentatie. Subparul prezinta o usoara nuanta de gri. Culoarea alba este neadmisa.
MARIME / GREUTATE
Masculi: inaltimea la greaban = 60 … 65 cm
Greutate = 30 … 40 kg
Femele: inaltimea la greaban = 55 … 60 cm
Greutate = 22 … 32 kg
Testicule
Masculii trebuie sa aiba doua testicule normale, evidente si complet coborate in scrot.
MISCAREA
Ciobanescul German este un trapas. Membrele trebuie sa fie astfel proportionate ca lungime si angulatie, incat sa poata duce membrele posterioare pana sub trunchi, iar membrele anterioare la fel de mult in fata, fara o modificare esentiala a liniei spatelui. Orice inclinatie spre supra angulare a membrelor posterioare, diminueaza stabilitatea si rezistenta si prin aceasta si posibilitatea de utilizare. In cazul unor angulatii si proportii corecte de constituire rezulta o miscare fluida si apropiata de sol, care lasa impresia unei inaintari fara efort. La un mers regulat, linistit, cu capul inclinat spre inainte si coada usor ridicata, se formeaza o linie usor curbata, neantrerupta, care duce de la varful urechilor, peste ceafa si spate pana la varful cozii.
DEFECTE
Orice deviere de la punctele sus mentionate trebuie considerata ca defect, al carui depunctare este in functie de gradul de deviere.
1. Defecte grave
a) Devieri ale caracteristicilor sus mentionate ale rasei, care influenteaza capacitatea de utilizare a cainelui.
b) Defecte de urechi : urechi prinse lateral prea jos, urechi cazute, urechi moi.
c) Defecte puternice de pigmentatie.
d) Constitutie generala slaba.
e) Defecte ale danturii : toate devierile de la muscatura in foarfeca si de la formula dentara corecta, atat timp cat nu este vorba de defecte de excludere.
2. Defecte de excludere
a) Fire slaba, agresivitate, labilitate nervoasa.
b) Caini cu displazie grava dovedita.
c) Monorhidie si criptorhidie, precum si masculi cu testicule inegale sau atrofiate.
d) Caini cu defecte desfigurante ale urechilor si cozii.
e) Caini cu malformatii.
f) Caini cu defecte dentare prin lipsa a: un premolar 3 si un alt dinte, sau un canin , sau un premolar 4, sau un molar 1, respectiv un molar 2, sau in total 3 dinti sau mai multi.
g) Caini cu defecte la maxilar : prognatism superior de 2mm sau mai mult, prognatism inferior; muscatura in cleste pe intreg spatiul incisivilor.
h) Caini care depasesc limitele standardului in sus sau in jos cu mai mult de 1 cm.
i) Albinism.
j) Culoarea alba a parului, chiar si in cazul ochilor si a ghiarelor de culoare inchisa.
k) Par sarmos lung (lung, moale, care nu sta lipit de corp, cu subpar, smocuri de par la urechi si membre, pantaloni voluminosi si coada care formeaza steag in jos).
l) Par lung (lung, moale, fara subpar, de obicei cu carare pe mijloc, de-a lungul coloanei, smocuri la urechi membre si coada.
« Pagina Precedenta — Pagina Urmatoare »
